25. Forța juridică a uzanțelor ca izvoare de drept civil

De fiecare dată când legiuitorul reglementează relații sociale care se desfășoară potrivit uzanțelor, normele juridice au o forță juridică superioară uzanțelor. Totuși, uzanțele sunt luate în considerare și în materiile reglementate prin lege[1], dar numai când legea trimite în mod expres la acestea[2].

În cazurile neprevăzute de lege, uzanțele au o forță mai mare decât cea a dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare[3]. Cu alte cuvinte, interpretarea extensivă a normelor de drept civil se face, în materiile nereglementate prin lege, numai dacă o astfel de interpretare nu contravine uzanțelor.

În mod firesc, numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept[4]. Această problemă nu se pune în cazul normelor juridice, care ele însele generează ordine publică și moravuri.


[1] Potrivit art. 1 alin. (3) din Codul civil, “În materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea.
[2] De exemplu, potrivit art. 603 din Codul civil, “Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.” Acest text reia dispozițiile, identice, ale art. 44 alin. (7) din Constituția României. Potrivit art. 1349 alin. (1) din Codul civil, “Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.” Codul civil are și trimiteri la obiceiul locul în materii de interes foarte restrâns, ca în cazul art. 613 alin. (1): “În lipsa unor dispoziţii cuprinse în lege, regulamentul de urbanism sau a obiceiului locului, arborii trebuie sădiţi la o distanţă de cel puţin 2 metri de linia de hotar, cu excepţia acelora mai mici de 2 metri, a plantaţiilor şi a gardurilor vii.
[3] Așa după cum am mai arătat, potrivit art. 1 alin. (2) din Codul civil, “În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului.” Această interpretare este întărită de prevederile art. 5 alin. (3) din Codul de procedură civilă: “În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii.
[4] Aceasta cerință este instituită de art. 1 alin. (4) din Codul civil: “Numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept.” Ordinea publică și bunele moravuri sunt lăsate la aprecierea exclusivă a entității cu atribuții jurisdicționale.