45. Exercitarea dreptului subiectiv civil

Când acționează potrivit dreptului său titularul își exercită dreptul. Dreptul se exercită, obligația se execută. Exercitarea dreptului nu este o obligație.

Exercitarea dreptului este limitată și condiționată.

Exercitarea dreptului este limitată de lege[1], de drepturile altor subiecte de drept[2] și de întinderea obligației corelative[3].

Exercitarea dreptului are condiționări referitoare la buna credință, ordinea publică și bunele moravuri[4]. În vreme ce ordinea publică și bunele moravuri nu se bucură de o circumscriere a sferei lor[5], buna credință se bucură de o atenție mai mare din partea legiuitorului. Condiționările referitoare la buna credință privesc modalitatea de exercitare a dreptului și scopul exercitării dreptului. Dreptul trebuie să fie exercitat normal, nu excesiv, și rezonabil. Dreptul nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul. Nesocotirea condiționărilor referitoare la buna credință[6] este abuz de drept[7].

Exercitarea dreptului cu nesocotirea limitelor și condiționărilor sale poate avea drept consecință atât dificultăți în obținerea forței de coerciție a statului[8], cât și, după caz, angajarea răspunerii civile delictuale[9].


[1] Titluarul dreptului trebuie să rămână în interiorul conținutului juridic dat de lege dreptului său. De exemplu, titularul dreptului de abitație poate să locuiască în imobilul asupra căruia are acest drept întocmai cum ar face-o un proprietar, adică poate să utilizeze liber imobilul, poate și să-și aducă soțul/soția, copii, părinții ori alte persoane față de care are obligația de întreținere (art. 750 din Codul civil), însă nu poate să închirieze imobilul (art. 752 din Codul civil).
[2] De exemplu, proprietarul nu poate să închirieze imobilul cu privire la care altcineva exercită un drept de abitație (art. 555 alin. (1) din Codul civil).
[3] De exemplu, creditorul unei sume de bani nu-i poate pretinde debitorului să plătească mai mult decât acesta datorează.
[4] Potrivit art. 14 alin. (1) din Codul civil, “Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.
[5] Ordinea publică și bunele moravuri sunt menționate cel mai adesea împreună în Codul civil (art. 60, 84, 196, 626 ș.a.), uneori separat (art. 2263). Ele sunt lăsate la aprecierea judecătorilor și reprezintă o supapă de reglare a tensiunilor pe care exercitarea drepturilor le-ar putea produce.
[6] Din fericire, potrivit art. 14 alin. (2) din Codul civil, “Buna credință se prezumă până la proba contrară.
[7] Potrivit art. 15 din Codul civil, având titlul marginal “Abuzul de drept”, “Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.
[8] Acțiunea în justiție care încearcă să valorifice un drept cu depășirea limitelor sau condiționărilor sale va fi respinsă ca nefondată.
[9] Potrivit art. 1349 din Codul civil, “Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.